Iesirea din tiparele relationale

In familie, tiparele relationale se pot mosteni de la o generatie la alta, parintii fiind cei care, mai degraba inconstient dar de multe ori si constient, le transmit noii generatii. Un parinte poate fi atat de preocupat de propria persoana sau atat de absent din viata proprie si, ca urmare, si din a copiilor sai, incat acest lucru duce la formarea unui tipar de privatiune afectiva la copil.
Cred ca daca ajungem sa ne dam seama care a fost rolul parintilor in formarea noastra si daca incepem sa vedem mai clar cum ne-am format reactiile emotionale pe care le avem in relatile noastre (reactii care, de multe ori, nu ne plac deloc), putem sa mutam unghiul din care ne privim pe noi insine si sa ne judecam mai putin aspru. Ne putem da seama, astfel, ca reactiile noastre sunt niste obiceiuri din trecut pe care le-am adus cu noi in prezent pentru ca asa am invatat sa ne protejam si alta forma de protectie proprie inca nu am cunoscut. O schema de comportament in relatii este, in fond, o ramasita a ceea ce am invatat de timpuriu. Aceata ramasita, insa, a devenit un tipar reactional si relational.
Primul lucru pe care sa-l facem este sa ne uitam bine daca reactia noastra are legatura cu ceea ce se intampla acum sau daca vine din trecut si sa pot spune (acolo unde este cazul): ‘’reactionez asa pentru ca asta am invatat sa fac de mult atunci cand eram tratat cu indiferenta, nu pentru ca acum se intampla acelasi lucru’’. Sigur ca uneori suntem tratati cu indiferenta in prezent dar acum avem posibilitatea sa avem altfel de reactii pe care le numesc reactii-raspuns. O reactie simpla este sa ma razbun pe celalalt sau sa ma inchid in mine si sa sa sufar foarte mult, iar o reactie- raspuns este sa-l intreb pe celalalt daca chiar ma trateaza cu indiferenta, daca se intampla ceva intre noi si daca da, de ce? Care este motivul si ce pot face eu? Uneori pot face eu ceva, alteori poate este doar o reactie a lui si trebuie sa faca el.
Asa cum spuneam, aceste scheme se transmit de-a lungul generatiilor. Acest lucru inseamna ca si parintii nostri si bunicii au fost supusi acelorasi tipuri de scheme. Nu este nicidecum o scuza mai ales atunci cand parintii au facut, constient si constant, acte daunatoare copiilor lor. Dalai Lama spunea ca problema este, de fapt, in emotiile chinuitoare ale unei persoane si nu in persoana insasi.
Eliberarea poate avea loc prin individualizare, adica prin a deveni o persoana matura si autonoma. Nu suntem autonomi afectiv cand ramanem inlantuiti, impreuna cu parintii nostri, la nivelul tiparelor distructive si, pana la urma, auto-distructive, deoarece ramanem prinsi intr-un stadiu de dezvoltare timpuriu care ‘’ne ajuta’’ sa ramanem, uneori pentru totdeauna, prinsi in pozitia de copil. Pozitie de copil pe care o vom manifesta in majoritatea relatiilor noastre de adulti: cu colegii, sefii, partenerul si chiar cu copiii nostri..
Alta cale este reducerea contactelor cu un parinte sau cu amandoi mai ales atunci cand lucram pentru detasarea de tipare. Acest lucru ne ajuta la a ne da timp pentru vindecare astfel incat, daca dorim sa ne intoarcem mai tarziu, sa putem fi noi insine, eliberati de dinamica initiala.
Relatiile formate pe tipare au ceea ce se cheama ‘inertie interna’’ care nu ajuta deloc la schimbare. Cand una din persoane doreste sa schimbe si se comporta diferit, acest lucru poate aduce o reactie foarte puternica din partea celuilalt care traieste un puternic sentiment de pierdere mai ales atunci cand intimitatea relatiei are la baza schimbul nevrotic prin alimentarea nevoilor impuse de scheme (un parinte nu poate accepta ca fiul adult sa se casatoreasca spunandu-i ca nimeni nu este suficient de bun pentru el – in spatele acestei afirmatii sta, de fapt, incapacitatea parintelui de a intelege ca nu este parasit. Din pacate, multi copii-adulti inca mai cred aceste lucruri).
Avem tendinta sa ramanem in ceea ce ne este familiar desi neproductiv decat sa construim ceva nou, mai aproape de nevoile noastre proprii. Mai ales ca avem nevoie de timp ca sa putem schimba. Si mai avem nevoie sa intelegem ca a ne regasi autonomia nu inseamna vreun act de tradare fata de parintii nostri. A deveni eu insumi este un act de evolutie.
Daca nu este posibil sa lucram cu parintii nostri, fie ca acestia nu mai sunt in viata, fie ca nu accepta sa faca vreun efort sau sa inteleaga, fie ca chiar nu sunt capabili sa faca asta fiind mult prea prinsi in schemele relationale, avem totusi posibilitatea sa ne vindecam. Efortul consta in munca noastra interioara, in primul rand si apoi, in ruperea obiceiurilor emotionale. Aceasta presupune efort si atentie permanenta, e ca si cand ai merge la sala de cel putin o data pe zi! Cand incepem sa ne ingrijim in acest mod consistent, sa punem intrebari, sa ne facem altfel programul, parintii nostri ar putea spune ca nu e ok, ca nu inteleg de ce facem asta si la ce ne ajuta, ne avertizeaza ca ii neglijam si, intr-un final, ar putea sa strige: Opreste-te, nu suport ce faci! Sau se supara pe noi, nu mai vorbesc cu noi, se retrag si uneori chiar dispar din viata noastra.
Totusi, daca dorim schimbare, avem nevoie sa ne stabilim granitele personale si sa le respectam. Pe masura ce schimbam modul de a interactiona cu parintii, iesim din tiparele de interactiune si ne vindecam, granitele personale cresc si, pe masura ce cresc, le validam si le respectam. Mai avem nevoie sa ne exploram sentimentele pe care le stim deja sau pe care le aducem la suprafata din locuri adanci. Avem nevoie de sustinere si sprijin macar de la o persoana (nefiind de specialitate, trebuie sa avem grija la proiectii si la supraincarcarea acestei persoane cu probleme noastre), avem nevoie de un loc al nostru, un loc intim in care ne putem retrage. Avem nevoie de curaj si incredere ca putem iesi din scenariile de viata ale parintilor nostri, multe devenite acum ale noastre. Avem nevoie de a fi buni cu noi insine in acest proces, adica sa nu ne judecam, sa nu ne pedepsim pentru ca, de exemplu, incepem sa consideram ca am fost prosti, creduli, neputinciosi, lasi. Si mai avem nevoie sa iesim in lume si sa experimentam, nu sa ne inchidem in noi sau intr-un loc, nu sa ne izolam, dezamagiti si deznadajduiti. Si, mai avem mare nevoie sa nu ne pierdem capacitatea de a iubi!