Dincolo de ziduri

Ziduri se ridica intre noi. Intre durerea noastra de acum si viata ce tocmai a devenit trecut. Ridicam ziduri intre noi si trecutul nostru si vrem sa uitam iubiri, clipe frumoase, imbratisari si juraminte. La lasam undeva acolo, dincolo de zid. Nu le mai vrem…le aruncam si le uitam…desi aruncatele sunt ceea ce suntem acum, sunt parte din noi, chiar daca nu ne place. Ele au fost candva frumoase, ne-au inaltat, apoi ne-au coborat, ne-au implinit, apoi ne-au rupt in mii de bucati. Si totusi sunt ale noastre, ale fiecaruia dintre noi. Le uram acum, iar daca-am putea, le-am sterge din memoria noastra si a universului, uitand ca, fara ele, am fi doar sferturi din ce suntem. Uitand ca, fara ele, sau cu altele decat ele, am fi alti oameni, poate mai rai, mai neintelegatori, pretentiosi fara masura…
Dar ridicam mai mult si mai mult zidurile, dincolo de cer, dincolo de un Dumnezeu pe care nu-l mai intelegem si pe care il uram uneori cu tot sufletul. Si nu pricepem, cu mintea noastra de azi, de ce atata suferinta, de ce atatea lacrimi si umiliri..care e rostul lor?..te intrebi si cauti, innebunit, un raspuns. Spargi ce intalnesti in cale, urasti orice om pe care-l vezi, strangi dintii si pumnii si umerii se incordeaza, devii o furie crescanda si pui obsesiv intrebarea ‘de ce?”.
Nu dormi, te intrebi, nu razi, te intrebi, nu mananci, nu citesti, nu iesi in lume. Doar te intrebi….cazi la pamant, chipul devine livid, iar mintea o ia razna. Si cauti intr-una, nici tu nu stii cand te-ai prabusit si cat a trecut de-atunci. Dar vine o zi, o zi in care, deschizand ochii, vezi ca e lumina afara. Si, ca fluturele atras de lampa, te duci spre fereastra. Incet, incet ochii ti se obisnuiesc cu lumina cea noua, si zaresti o vrabiuta pe marginea balconului. Ea canta. Apoi zaresti copacii. Se misca. Incepi sa-ti simti inima cum bate si te gandesti ca ea, singura, a crezut in tine si te-a tinut in viata. Lacrimile incep sa curga pe obraji, la inceput nici nu stiai de unde vin suvoaiele acelea umede pe fata ta. Si plangi, ore si zile, curatandu-ti trupul si sufletul si topind zidurile. In jurul tau se face lumina calda, gasesti resorturi noi, ce nu stiai ca zac in tine, asteptandu-te. Te indrepti de spate si ridici mainile la acelasi Dumnezeu de mai demult, si-i spui: asa cum am forta sa urasc, asa am forta sa iubesc si cum am forta sa mor, asa am forta sa traiesc! Sunt un luptator si poate mai cad, dar nu pierd singura lupta care merita dusa pana la capat, lupta cu mine insumi!
Si cand zidurile se darama, iar tu te ridici si privesti cu incredere la tine, la ceilalti si spre viata, abia atunci poti sa vezi ca in fata ta se afla un om. Care te astepta demult, dar tu nu-l vedeai. Si care te astepta sa te iubeasca, cu sufletul deschis. Din nou. Dar, de data asta, altfel. Nu e un om diferit, are calitati si defecte, are si el demoni si pierderi, plange si el ca si tine, e ranit si raneste uneori, dezamageste si e dezamagit de multe ori, pierde si castiga, la fel ca tine. Doar ca el a daramat zidurile mai demult. Si a inteles ca mergem mai departe doar cand intelegem un singur lucru: toate au un rost si un inteles si toate sunt parte din noi. Si ne definim dupa cum intelegem ce traim, dupa cum acceptam intamplarile vietii si, mai ales, dupa cum ne folosim de ele ca sa traim mai fericiti.