Magazin second hand

Deschid magazin second-hand cu urmatoarele dorinte sau nevoi care nu aduc fericirea (pentru cei nostalgici):

– a fi perfect fizic
– a avea mereu dreptate
– a ascunde adevaratul meu sine
– a fi mereu pe plac
– a avea si mai mult chiar daca am deja suficient
– a minti si a ma minti
– a crede ca exista Fat Frumos si Ileana Cosanzeana
– a crede cu adevarat cand seful imi spune ca sunt inutil
– a te ingriji de cineva daca acesta nu vrea
– a gasi vinovati
– a-mi fi rusine de familia mea
– a nu crede ca merit

La cerere, saptamana viitoare ”bagam marfa”!!

Nu va asteptam, dar sunteti bineveniti!

 

Saptamana 2

Am primit cereri! Mai ales de extindere a spatiului. Spre surprinderea mea, a fost si un pic de ”coada” , sambata mai ales. Poate pentru ca a venit primavara sau poate pentru ca vine Pastele, cert este ca oamenii au inceput sa faca ceva curatenie.

Asa ca magazinul s-a imbogatit cu alte nevoi si dorinte despre care cineva spunea celorlalti care asteptau la rand: ”Ma uitam ca toate astea ajunsesera ca niste carpe, rupte si murdare, iar eu le tot pastram”.

Asadar, am primit urmatoarele nevoi si dorinte nefolositoare:

– de a fi rece si calculat

– de a munci excesiv ca sa nu ma gandesc la ce ma doare

– de a fi condescedent

–  de a ma intoarce mereu in zona de confort, chiar daca aceasta inseamna suferinta

– de a fi mereu primul, indiferent de pretul pe care il platesc

…si cea mai des (cel putin pana acum)  intalnita nevoie care nu aduce fericirea: nevoia de a uita de copilul interior, de a-mi interzice veselia simpla, rasul spontan si chiotele de bucurie.

Intr-o saptamana sau doua vom face rafturi si ne vom cumpara cutii frumoase in care sa le punem. Merita sa respectam si aceste nevoi intr-un mod elegant…doar ne-au ajutat la un moment dat!

P.S.. plaunul meu ar fi sa nu arunc nimic, ci sa deschid un muzeu pentru ca generatiile urmatoare sa vada si sa stie despre cum am trait si despre cum ne-am trezit la un moment dat.

 

Saptamana 3

Intr-una din zilele trecute, o doamna a intrat pe usa. Era spre 50 de ani, putin timida,cu ochi jucausi si un zambet placut. S-a apropiat incet si mi-a spus:

– Am venit sa las la dvs nevoia de a fi singura din dorinta de a fi importanta!

Am tacut, ce poti raspunde la o astfel de afirmatie?

Insa ea a continuat: Ma intrebau toti cum de reusesc, cum de nu simt nevoia cuiva langa mine, cum de petrec sarbatori, zile de nastere si alte evenimente singura.. Cum de stau zi de zi singura? Singura?, raspundeam eu… am carti grozave de citit, o lume intreaga de vazut si inteles, am atatea preocupari ca EU nu inteleg cum puteti voi sa fiti atat de impartiti? Cum sa-ti gasesti rostul pe lume cand ai o sumedenie de roluri?, continuam eu.. Le-am explicat, uneori ca la scoala, ca nu oricine poate trai ca mine, ca-ti trebuie o buna cunoastere de sine….Apoi le spuneam ca e si foarte simplu daca, sigur, te iubesti pe tine insuti suficient de mult. Am inceput sa aud ca lumea spune despre mine ca as fi un exemplu demn de urmat, ca de fapt ce bine e sa fii tu cu tine si sa te preocupe doar indeplinirea viselor personale si propria evolutie. Am scris si o carte, am avut cateva interviuri… devenisem cu adevarat importanta, asa cum imi dorisem mereu. Ma hraneam din asta, adormeam cu gandul ca sunt extraordinara, cand ma uitam in oglinda zambeam si gandeam: esti foarte tare!
Probabil o sa ma intrebati ce ma face sa renunt la importanta mea…., ma chestiona ea.

Intr-adevar, eram curioasa.
Ceva absolut… suprinzator, a zambit ea. Intr-o zi am cazut pe scari si mi-am rupt piciorul. Am chemat salvarea, m-au dus la spital, mi l-au pus in ghips cu recomandarea sa stau in pat si nicidecum sa pun piciorul in pamant. Apoi a inceput sa ma doara doara si nu aveam cum sa-mi cumpar medicamente, iar dupa 2 zile mi-am dat seama ca nu mai aveam nici macar paine. Am inceput sa sun la oamenii cu care lucram din cand in cand. Toti au raspuns ca da, sigur ca or sa vina sa ma ajute. Nu a venit nimeni. Si nici nu a mai sunat cineva inapoi. Am realizat ca toti cei pe care ii sunam erau diferiti de mine, aveau o sumedenie de roluri care trebuiau indeplinite. Serviciu, familie, copiii, prieteni, parinti, precum si o gramada de activitati, preocupari si interese legate de acestia.. Cine sa aiba timp de un om care ii facea, de fapt, sa creada ca sunt inferiori? Sunt importanta, dar nu am cu ce sa-mi alin durerile si nici ce sa mananc. A fost trist, deprimant…. In toata suferinta aceea mi-am adus aminte de sora mea! Aveam o sora pe care n-o vazusem de foarte multi ani, mai ales datorita faptului ca avea 3 copii galagiosi care mereu doreau ceva. In 2 ore au venit cu totii, 5 oameni au intrat brusc in casa, au dat la o parte perdelele, s-au uitat in frigider, m-au intrebat ce mai am nevoie si, in toata harmalaia aceea s-au organizat intre ei atat de bine ca intr-un timp record aveam de toate.

Am intrebat-o pe sora mea cum poate sa se descurce cu toate…. Uneori mi-e greu, mi-a raspuns, dar copiii mei sunt foarte importanti pentru mine. Si sotul si serviciul si prietenii…

Si tu?, am insistat.
Ce ar fi ei fara mine? Ce ar fi priza fara stecher si stecherul fara priza?, a zambit ea sagalnic

Acum 2 saptamani mi-am scos piciorul din ghips, am inceput recuperarea si de indata ce am putut sa merg, am venit aici. Ma gandesc ca poate nu e prea tarziu…

A intors spatele si, pe drum spre iesire, a fluturat mana si a strigat:
…..iar asta nu se numeste dependenta, ci conectare!

 

Saptamana 4

– Buna ziua, se auzi o voce subtirica
Un baietel cam de 10-11 ani se uita serios la mine, tinand de mana un alt baietel mai mic.
– Buna ziua, as putea sa te ajut? Magazinul de dulciuri e alaturi!
Tacere! Cel mic ii sopteste la ureche: Ti-am zis eu!
– Ma numesc Victor si am 11 ani si stiu sa citesc, asa ca nu ma ratacesc asa usor…Scrie afara ca aici poti sa lasi dorinte care nu iti aduc fericirea sau scrie dulciuri?!

Copiii din ziua de azi…. Stiu mult mai bine cine sunt si ce vor!

– Cred ca ar trebui sa-mi cer scuze, am continuat eu si sa-ti spun sincer ca nu ma asteptam sa intre copii in acest magazin.
Si-am imblanzit privirea si a zambit zicand: Nici n-aveti idee cati ar vrea! Acesta este fratele meu si el mi-a spus sa venim aici. Mergand cu tata pe strada a vazut magazinul si stiind cat sunt de suparat si nefericit, mi-a propus sa venim. Dar tot el mi-a spus sa fim prevazatori ca s-ar putea sa nu ne creada nimeni. Si are doar 7 ani!
Cat traieste, omul invata asa ca am continuat discutia: Spune-mi ce pot face pentru tine.

Am o dorinta care nu-mi mai aduce fericirea, ba dimpotriva. Nu mai pot sa dorm, sunt trist si foarte dezamagit…. Imi doresc de 1 an o bicicleta. Una albastra cu niste dungi verzi….cand am vazut-o, am stiut ca e bicicleta MEA, ca eu si ea vom vedea locuri minunate, ca vom merge la tara impreuna si ne vom catara pe dealuri, ca vom fi alaturi de prietenii mei si de bicicletele lor, ca il voi lega pe Rupi, cainele meu, de bicicleta si va alerga cu noi…. Si noaptea visam. La inceput eram entuziast, asteptam fiecare sarbatoare sau ziua mea cu multa speranta si cu alte si alte planuri si idei grozave…. De cate ori am intrebat, mama si tata au zis sa am rabdare. Am, dar acum visez si ma trezesc plangand. E clar ca dorinta asta nu imi mai aduce mie fericirea. Si nici fratiorului meu care incepe si el sa planga cand ma vede… .Si nici parintilor mei pe care i-am auzit intr-o seara la bucatarie vorbind. Ziceau ca mai bine nu mai fac planuri de vacanta si imi iau mie bicicleta. Eu asa ceva nu am cum sa accept, a continuat Victor, si ochii I s-au umplut de lacrimi. Vreau sa las aici aceasta dorinta ca sa pot fi fericit din nou, alaturi de familia mea.

Cel mic il stranse de mana, zicandu-i: eu sunt fericit cu tine, chiar daca plangi si esti trist!

M-am asezat pe scaun, aveam si eu un nod in gat. Cum sa pun dorinta unui copil intr-o cutie? Dar cum sa i-o las vazand cat il face de nefericit?
– Stii, Victor, cel mai usor ar fi sa aduc o cutie, sa pui aceasta dorinta acolo si sa pleci crezand ca acum poti fi fericit.
– Da! Asa vreau sa facem…. De indata ce pun dorinta in cutie, voi renunta la ea si la supararea mea si le voi spune parintilor mei sa-si faca planurile de vacanta
– Asa facem, am continuat, dar nu azi si nu ca pana acum. As vrea sa-ti propun o amanare. Eu voi pastra cutie special pentru tine, schimband astfel ceva in felul meu obisnuit de a face lucrurile.
– De ce?!
– Pentru ca sunt dorinte si nevoi la care nu trebuie sa renuntam, ci sa schimbam doar felul in care le privim. Asa e, uneori ne simtim tristi si dezamagiti ca nu ni le putem indeplini, ba chiar si ceilalti din jurul nostru sufera cand ne vad asa. Dorinta ta e minunata si ai tot dreptul sa ti-o indeplinesti. Daca renunti de fiecare data, ce o sa se intample cu visurile tale?
– Dar sper de 1 an!
– Fa ceva diferit, pune-ti la dispozitie timp ca sa o ai! Poate ca iti vei avea bicicleta in curand, poate o vei avea cand ti-o vei putea cumpara singur, din banii tai. Orice moment e un moment bun sa-ti indeplinesti un vis. Orice vis pe care il avem, cand suntem copii, merita indeplinit. Crezi ca daca o sa fiii adult n-o sa te mai bucuri? Uite…
– Ba da!, a strigat cel mic. Mai tii minte, Victor, cand bunicul si-a cumparat timbrele acelea pe care le punea noaptea pe noptiera langa el? Ii spunea bunicii ca e mai fericit ca niciodata pentru ca isi dorea timbrele acelea de cand avea 14 ani….. Era fericit, zau ca era!
Victor a inceput sa zambeasca. Privirea I se luminase…. Simteam ca inca mai era ceva.
– Si asa se va intampla cu toate dorintele sau visurile mele de acum incolo?
– Da, unele se indeplinesc mai devreme, altele mai tarziu. Unele pot fi indeplinite de cei din jurul tau, altele de tine. Pe de alta parte, sunt unele care nu se indeplinesc niciodata, dar sunt doar cateva. Daca te uiti cu atentie, sunt mai ales cele pe care le-ai pus intr-o cutie ca sa uiti de ele. Copiii fericiti sunt cei care au dorinte, sunt cei care au visuri mari. Unii vor sa aiba bicicleta, atii vor sa fie astronauti, altii vor sa aiba un caine sau sa vada Disneyland
Urmeaza-ti visul si crede in el ca sa poti fi un om increzator si plin de viata! Adultii morocanosi si dispretuitori sunt care cred ca este absolut penibil si chiar de dispretuit sa te dai in carusel la 50 de ani pentru ca nu ai putut sa te dai la timpul tau. Cei care se dau, insa, simt fiorul bucuriei si inocenta copilariei ceea ce ii mentine tineri si plini de viata
– Ca bunicul….acum inteleg! Stiti ceva, va rog nu imi pastrati cutia. Am sa vin doar daca am sa ajung un om mare morocanos!

Copiii au zambit unul la altul, s-au luat de mana si, saltand in pasul voinicului au plecat.
Uitandu-ma dupa ei, mi-am adus aminte cat de mult mi-am dorit, cand aveam cam 14-15 ani, sa-mi fac unghiile fiecare cate o culoare (venise cineva din Franta cu o revista….). Atunci nu exista lac de unghii colorat. Dar acum, daaaa….:)

 

SAPTAMANA 5
Am observat ca nevoia de A STI poate sa copleseasca pe oricine. A sti, in sine, este primul pas spre dezvoltare personala, spre evolutie, spre iesirea din tipare si spre gasirea unor cai noi de actiune si simtire. A sti ne ajuta sa iertam, sa vindecam si sa mergem mai departe.
Uneori, a sti devine un fel de ‘’elixir al vietii’’ pentru ca ofera control si, in cele din urma, senzatia de putere. Incertitudinea, acel ‘’nu stiu ce o sa fie’’ ne innebuneste, nu il putem suporta, ne sufoca. Vorbim, despicam firul in patru, ne gandim in fel si chip si nu reusim sa stim. Acest lucru este de neacceptat si, de cele mai multe ori, putem chiar renunta la ceva frumos sau implinitor pentru ca mai degraba ne indreptam spre ceva ce stim, oricat de dureros sau plictisitor sau neimportant ar fi pentru noi.
Una dintre persoanele care au trecut pragul magazinului mi-a povestit trecerea ei de la nevoia continua si aproape obsesiva de a sti la relaxarea si let it go-ul lui ‘’nu stiu’’:

‚’Am o admiratie deosebita, mai ales in ultimul timp, pentru puterea celor 2 cuvinte alaturate: NU STIU. Cu sau fara semnul exclamarii. Eu nu ma refer aici la situatiile in care spunem ‚’nu stiu’’, dar de fapt vrem sa ascundem adevarul sau nu dorim sa ne asumam. Eu vorbesc despre inocenta celui care nu a invatat inca si despre momentul in care ne abandonam vietii din iubire pentru noi.
Cand am inceput sa zic NU STIU, nu stiu cum o sa fac, ce o sa fac, nu stiu ce o sa fie, nu stiu si iar nu stiu, aveam o traire ciudata, ca o slabiciune, neputinta. Mi se inmuiau picioarele, sopteam cuvintele, nu le spuneam cu voce normala, doar-doar nu sunt adevarate Era o stare noua pentru mine, eu care stiam mereu! Dar am zis ca mai bine spun adevarul, ca NU STIU, asumandu-mi riscurile pentru aceasta noua pozitie.
Dorinta de a sti m-a ajutat o buna bucata din viata mea, fara cunoastere nu puteam construi cam nimic. Am vrut sa stiu tot. Si stiu… multe
Cu vointa m-am construit si pe mine, cea care sunt acum. Dar cand vointa nu-ti mai aduce linistea, sanatatea si fericirea pe care le doresti, permite-ti sa te abandonezi si sa spui NU STIU.
NU STIU are forta pentru ca, dincolo de prima senzatie, iti da libertate, te ajuta sa traiesti cu adevarat. Cand ai intrebari la care raspunsul adevarat e “nu stiu” declara-te cel mai fericit om…! Poti sa te bucuri de tot ce iti ofera viata, orice vine e bine venit, nu e judecat, nu e respins pentru ca aveai alte asteptari, inveti sa ai tihna, nu te mai grabesti. Razi autentic si te infurii autentic. Iti place ceva, iei, nu-ti place ceva, lasi. Si, culmea, iti ies in cale lucruri frumoase care te bucura. Si parca poti sa simti si sa vezi mai clar oamenii, cerul, copacii…parca se schimba toate..
Sigur, o sa-mi spui de lucuri pragmatice, cum ar fi de exemplu ca nu suntem pe o insula pustie si avem nevoie sa traim cu bani, ca doar nu culegem hrana din copaci. As putea zice NU STIU daca e chiar asa. Zic doar ca, cu cat avem mai mult, cu atat ne dorim mai mult si ca vine un timp cand NU STIU te ajuta sa dai drumul orgoliului, zbaterii interioare si falsei forte pe care credem ca o avem.
Da, ne face vulnerabili, dar doar cand suntem vulnerabili apare puterea si curajul de a incerca macar sa pasim pe drumul spre atingerea potentialului nostru interior (care fie vorba intre noi, e infinit in bogatia lui) si abia atunci iesim din zona de confort care, prelungita, ne face un fel de legume. Si, cred cu tarie ca NU STIU ne poate face mai bogati atat sufleteste si spiritual, cat si material.
Sunt si eu la inceput de drum, NU STIU ce o sa pot sa dau si ce o sa pot sa primesc. Stiu doar ca mi-am pus rucsacul si am pornit pe acest drum’’.

 

SAPTAMANA 6

Nevoia de durere

Durerea si iubirea se simt in acelasi loc. In inima. Si nu le simti asa, oricum. In ambele situatii simti de parca ti se dilata inima. Fizic! Simti cum se mareste, din ce in ce mai mult si parca nu mai are loc in piept. Sunt coplesitoare amandoua, uneori te indoi, de la mijlocul spatelui, pentru ca nu mai rezisti sa stai drept. Ai nevoie de spatiu. Si ai nevoie si de timp ca sa le poti accepta. Pentru ca amandoua sunt puternice, la fel de puternice. Si ai nevoie de ceva tarie interioara sa le traiesti, altfel te trezesti coplesit…. socat si uimit. Iar uneori ingheti, nu le mai poti trai, ti se pare ca nu le poti duce pe nici una dintre ele.
Nu vorbesc aici de indragostire, ci de iubirea plenara care este, asa cum spuneam, asemanatoare cu durerea. Ca si durerea e plenara. o traiesti in tot corpul, cu toate gandurile, cu toata simtirea.

Am observat, insa, ca suntem mai obisnuiti si uneori chiar mai dornici sa suportam durerea decat iubirea. Invatam sa nu ne pese de iubire pentru ca iubirea e ceva fara valoare, e pentru oameni slabi. Ce sa faci cu iubirea? Si, mai ales, pe cine sa iubesti? Ca doar nu te apuci sa iubesti culoarea cerului senin si pasarelele ciripitoare? Pe bune?! Chiar asa ai ajuns? Unde e spiritul practic, unde e lupta, unde sunt sabiile? Suntem invatati ca iubirea e cam penibila, e cam pierdere de vreme. Ia mai bine sa revenim la ce stim, la ce am invatat de mici, la ce ne invata la scoala, adica la sentimentul bine cunoscut pe care ni-l da durerea. E confortabil, stim ce inseamna si nu avem nici un chef sa iesim din ea.

Doar ca vine un moment in viata, si sunt foarte sigura ca nimeni nu scapa….vine un moment cand traiesti iubirea. Mi-as dori sa stiu cum se intampla asta, mi-as dori sa spun care e mecanismul. Ghici ce? Mai degraba as putea spune cum apare durerea…. iar asta ma pune rau pe ganduri! La mine a aparut asa, fara sa ma gandesc. Si desi scriu despre asta, imi dau seama ca de fapt nu gasesc cuvintele potrivite. Ceea ce stiu este ca lumea era mai buna, oamenii mai frumosi… eu eram mai buna si mai frumoasa….simteam bucurie fara seaman si simteam cum cresc odata cu inima mea. Desi nimic in jurul meu nu se schimbase, orice problema avea solutie, iar asta s-a si demonstrat ulterior. Simteam incredere in mine si in tot ce era in jurul meu. Cand zambeam la cineva, zambea si omul acela si parca toate grijile ni se stergeau amandurora. Ma trezeam vesela si sanatoasa, ma culcam multumita si implinita.

Cred ca, atunci cand simti iubirea nu mai vrei, refuzi cu indarjire sa mai traiesti durerea. Acum ai cunoscut iubirea, stii cum se simte, stii ce iti aduce si vrei sa retraiesti acel moment. Da, o lunga perioada sunt doar momente! Posibil ca daca exersezi, momentele se prelungesc ajungand apoi sa o traiesti cu zilele. Incepi sa renunti la durere si la suferinta pentru ca traind din ce in ce mai mult in iubire, incepi sa faci diferenta intre ele. Doar n-o sa dormi in continuare pe rogojina cand ai dormit, deja, o noapte intr-un pat? Sau da?

SAPTAMANA 7

Nevoia de pedeapsa

“- Azi mi-am luat liber de la serviciu… asta inseamna ca e grav… nu vreau sa te zapacesc cu toata povestea vietii mele…parca altii nu au povesti, poate chiar mai rele!!, exclama ea.
Ii era foarte greu sa vorbeasca, respiratia i se oprea si isi punea mana pe gat ca sa se ajute putin. Acum ii dadeau lacrimile, acum zambea. O clipa isi ridica privirea parca pentru a cuprinde spatiul imens, plin de cutii, apoi isi strangea ochii cu putere.
– Da, toata lumea are cate o poveste, spun eu, iar comparatia intre rau- foarte rau – cel mai rau, este pur subiectiva…
– Ei bine, am venit sa aduc aici, pentru totdeauna, nevoia mea de a ma pedepsi pe mine si de a-i pedepsi pe parintii mei pentru felul in care gandesc si ma comport….si simt.

Face o pauza, apoi continua repede:
– Vine multa lume aici? Sunt pline toate cutiile?
Ma uit la chipul ei bland si o intreb, intelegand nevoia ei de a schimba subiectul, daca e frig afara.
Izbucneste in ras, iar eu continui: nu sunt pline toate, dureaza pana renuntam la tot felul de nevoi si dointe care nu ne mai folosesc la nimic.
– Sa stii ca si mie mi-a luat ceva timp. Am venit pur si simplu in al 12lea ceas.Si spun asta pentru ca simt ca deja imi irosesc viata….. Copilaria mea, vazuta din afara, parea absolut in regula. Tare mult mi-a luat sa inteleg de ce nu-mi intelege nimeni tristetea si de ce toti credeau ca aiurez. Acest lucru se intampla fiindca parintiii mei afisau, in fara casei, cuplul perfect. El, plin de glume, majoritatea tampite (pe cuvant, nu il judec, dar majoritatea erau ori cu tenta sexuala ori cu femeia-obiect), tantos, realizat si cu conexiuni. Ea, frumusica, feminina, descurcareata! Plus ca nu avea niciodata ochii vineti pentru ca el stia unde sa dea..
Eu am fost mereu intre ei, la fiecare batalie. Cand nu era batalie, eu citeam sau invatam sa tricotez sau ma jucam. Tata intra in camera si ma intreba: iar faci chestii de-astea? Zambea sarcastic si continua: atata te duce capul…
Mama nu intervenea in ‚’discutiile noastre’’ decat o data sau de 2 ori pe an…motivul e lesne de ghicit. Ceea ce eu nu am inteles deloc la la ea este cum naiba reusea sa traiasca asa. Nici macar parintii ei nu stiau ce i se intampla.
In acest fel, credintele mele au devenit: barbatul este o bruta, femeia este un mare zero, relatia de cuplu este o scena de batalie in care ambii se zbat sa supravietuiasca…
Clasic, am crezut ca din cauza mea se intampla toate astea, ca nu sunt un copil reusit si nicidecum nu sunt ceea ce ei si-ar fi dorit. Mi s-a parut total indreptatita alegerea lor de a nu vedea ca exist, ca ma doare, ca sunt bolnava sau ca am nevoie de afectiune. Si am inceput sa ma pedepsesc…. ani si ani de zile am fost furioasa pe mine…. si imi era frica de furia mea, imi era frica sa nu ranesc pe cineva…in afara de mine! Mi-am luxat gleznele de zeci de ori, am avut probleme grave cu dintii, cu coloana, mi-am fisurat vertebre si aproape ca mi-am rupt mana. Imi spuneam ca sunt urata, mult prea putin inteligenta, plctisitoare…in cele din urma am gasit un mecanism de aparare mult mai subtil: orice s-ar fi intamplat in sufletul meu, paream mereu vesela, haioasa, jucausa in fata celorlati… Adica exact ca ei!
In faza a doua, am inceput sa-i acuz, sa le spun lucruri adevarate dar atat de adanc ingropate in ei incat se uitau la mine total uimiti si imi rapundeau: visezi, aceste lucruri nu s-au intamplat. Culmea e ca au inceput sa sufere serios cand ma auzeau vorbind despre lipsa lor de iubire, de conectare cu sufletul meu de copil, despre restrictiile pe care mi le puneau, despre invataturile lor inguste! Am dezgropat multe la un moment dat, dar am renuntat vazand ca ei nu pot fi capabili sa inteleaga… ba, mai mult, imi aduceau aminte cat de multe au facut pentru mine! Da, am primit ajutor, mai ales material, in acelasi timp totusi (pentru ca orice dar se plateste!!) cu permanentul scenariu : n-o sa reusesti nimic in viata!
Intr-un final, am aflat niste lucruri despre ei. Tatal meu a fost dat de mama lui la multe familii pentru ca noul ei sot nu il suporta. Cand, aproape de adolecenta, l-a luat acasa, a fost batut crunt si trimis afara descult, in toiul iernii, sa se „caleasca”. A fugit de-acasa, n-a mai suportat. Si-a vazut totusi de scoala. Insa deprivarea emotionala si faptul ca nu a vazut niciodata vreun gest de afectiune l-a facut sa creada ca depre asta e vorba in viata. Iubire? Apropiere? Ce-s astea?? Basme…
Mama a invatat de la ai ei ca o relatie de cuplu presupune frica, permanenta si ingrozitoare frica. Abuzuri verbale si fizice, scene de cosmar traite noaptea cu ochii deschisi… neputinta! Sa fi ingrozit si sa nu poti face nimic…. pana la urma probabil s-a obisnuit si a ales sa traiasca la fel…macar stia despre ce e vorba. Respect, impartasire, mangaiere?? Din nou, basme…
A tacut si a cerut un servetel. Lacrimile ii curgeau de mult dar nu-si daduse seama.
– Nu ma intelege gresit, a continuat, nu vreau sa dau cu barda in dreapta si-n stanga, doar ca port acesta nevoie cu mine, clipa de clipa. Nevoia asta de a pedepsi….pe ei, pe altii…dar mai ales pe mine….Multa vreme am facut asta…mai fac si acum dar trag speranta ca din ce in ce mai putin. Am intrat in relatii, de cuplu si nu numai, cu oameni care nu se uitau la mine, nu ma auzeau, carora nu le pasa….m-am simtit oribil de fiecare data, m-a durut, am plans, m-am revoltat….tot nu le pasa! Asa ca, intr-un sfarsit, am realizat ca singura persoana careia ii fac rau sunt eu! Asta a fost si mai dureros!
De aceea, m-am hotarat sa incep azi cu un gest …am scris pe foaie ca renunt la nevoia mea de pedeapsa, ca renunt sa mai atrag in viata mea oameni nepasatori si neconectati doar ca sa-mi reincarc credinta mea ca nu merit nimic bun si renunt la a nu-mi da voie sa fiu iubita asa cum sunt , renunt la a mai incerca sa schimb pe cineva astfel incat sa fiu vazuta si auzita si renunt la a fi un scut uman!
A, si inca ceva…renunt definitiv la a mai astepta, in zadar, dragostea si aprecierea parintilor mei, asa cum mi-as fi dorit-o eu. Am inteles ca neputinta lor nu trebuie sa fie si a mea!

A pus totul in cutie, a respirat adanc si si-a indreptat spatele: primul gand care-mi vine este sa mananc inghetata de fistic cu pepene galben si sirop de migdale deasupra! N-am mai mancat de 10 ani, desi e preferata mea, pentru ca ar fi fost ca si cum m-as fi rasfatat! Apoi merg sa-mi cumpar multe gheme multicolore si incep sa tricotez…. inghetata, liber de la serviciu plus un proiect nou: pulover vesel pentru ski….incepe sa-mi placa!!”