Relatia cu viata

Relatia cu viata este ca oricare alta relatie pe care o avem. Ne place viata, ne bucuram de ea, o traim cu toata inima. Ne lipim de ea cu mintea si cu trupul, ii daruim sufletul nostru, ne gandim la ea, o dorim. Ea ne iese in intampinare, ne zambeste, ne vorbeste, ne atinge si se lipeste si ea de noi. Cand ne atinge, ne trec fiori de bucurie si de placere si ne gandim cat de mult o iubim… avem momente cand ne abandonam in fata ei ca in fata iubitului sau iubitei pe care o dorim cu ardoare.. ne abandonam si ne lasam purtati de ea…. Dorinta noastra cea mai de pret este sa fie cu noi, indiferent de ceea ce se intampla.
Ca in orice relatie insa, cand celalalt te poarta pe brate o lunga perioada, vine si timpul cand oboseste. Si are nevoie de odihna.. Asa si cu viata. Pe negandite asa, renunta sa ne mai poarte pe brate, refuza sa ne mai ofere si ne spune direct, fix in fata: te-ai cam lenevit, intr-o relatie e imposibil ca unul doar sa primeasca, iar celalalt doar sa dea!!
Si deodata, ne da drumul din brate si ne arunca la pamant. Cazatura ne cam zdruncina si, ca poate nu era destul, ramanem intr-o stare de soc…dar cum, dar de ce?, ne intrebam uimiti.. Nu ne putem ridica si stam acolo mai intai furiosi, apoi facandu-ne planuri de razbunare. Nu ne vine sa credem ca putem fi tratati in acest fel!. Ne gandim ca nu mai exista bun simt , ca nu mai poti avea incredere in nimeni, ca atata iubire i-ai daruit… Pentru ce?? Pentru asta??? Sa te arunce la pamant, sa-ti dea cu picioruli? Durere, jale, disperare… Ramanem acolo, la pamant, o buna perioada. Adica atat cat ne ia sa facem planurile de razbunare, dar planuri perfecte, in care sa aratam cat suntem de tari.
Si ne ridicam, cu un ranjet pe fata pe care il dorim zambet, insa cinismul si rautatea nu au reusit inca sa zambeasca. Incepem sa ne plangem de viata noastra, incepem sa spunem altora sa aiba grija, incepem sa ne uitam la orice rasarit de soare ca la o gluma proasta. Ne inchidem sufletul si inima, nu mai vrem sa auzim rasetele altora, ne nu mai plac florile, nu mai dam doi bani pe o inghetata pe bat si nici pe vata de zahar. Uitam cuvintele “iarta-ma” si “te iubesc”, nu ne mai intereseaza de cei cu care altadata am ras, am plans, am vorbit si am visat, de cei cu care am impartasit si cu care am trait o profunda intimitate…de suparare, incepem sa facem ce nu credeam ca putem face….cu privirea incetosata abia ne zarim in oglinda ochii obositi si incercanati, dupa lungi nopti de nesomn, alcool si tigari. Cand ne uitam la corpul nostru neingrijit, la hainele noastre ponosite. Si incetam sa ne mai uitam in oglinda. Apoi, intr-un final, ne uitam pe noi…
Si stam asa… o lunga perioada… apoi ne culcam inapoi, pe pamant..
Ne simtim obositi, din ce in ce mai obositi de tot ce suntem, de tot ce am facut.
Insa o voce din capul nostru sau poate din sufleul nostru ne spune: asa era si viata cand te purta in brate si nu te interesa nimic! Ridica-te si fa ceva pentru viata ta, daca chiar o iubesti, daca chiar iti place sa fiti impreuna.
Ea te place, te iubeste, te leagana,te sustine, dar vrea si ea un partener de nadejde, un partener care, atunci cand cade, se ridica, se scutura si merge mai departe chiar de are lacrimi in ochi. Viata vrea sa stie ca se poate baza pe tine, nu vrea sa te care in brate pana la adanci batranesti ca doar esti om, nu leguma. Ea sta langa tine in fiecare clipa, dar nu-ti poate da in fiecare clipa pentru ca isi doreste, ca oricare, sa mai si primeasca si astfel relatia voastra sa fie ca de la egal la egal.
Viata vrea sa vada ca te bucuri de ea, ca te implicit, ca o imbratisezi, ca o seduci, ca-I oferi suprize, ca ai grija de ea si o rasfeti… isi doreste sa aveti incredere unul in altul, iar cand unul dintre voi ezita (da, chiar si viata mai ezita uneori), celalalt sa-l scoata la suprafata. Vrea sa te vada liber, plin de iubire, intreg si fericit. Nimic mai putin…
Asa e relatia cu viata. Cum am spus, ca toate relatiile. Viata e unica. Asa sunt si unii oameni pe care ii intalnim. Uneori suntem orbi sufleteste si tradam, respingem, devenim nepasatori. Si dam cu piciorul la ceva ce poate fi minunat. Cred insa ca daca invatam sa iubim viata fara egoism, daca ii putem darui si putem primi de la ea, vom invata sa ne iubim pe noi si vom sti sa-i iubim si pe ceilalti. Poate merita incercat, pariez ca raportul pret-calitate e fara cusur! 🙂