Reconstituirea copilariei in relatia de cuplu

O relatie de cuplu iti poate oferi implinire fizica, sufleteasca, chiar spirituala si, in acelasi timp, poate fi o mare provocare. Dincolo de obstacolele firesti dintr-o relatie, problemele majore care apar au legatura, in cea mai mare masura, cu felul in care am relationat in copilarie, cu primele persoane ingrijitoare dar mai ales cu mama, apoi cu tata, fratii care deja erau sau cu cei care au venit dupa. Cu cat un copil a fost mai neglijat sau abuzat, cu atat el se transforma intr-un adult mai vulnerabil fata de problemele de cuplu si de relationare, in general.
Foarte multi adulti au experimentat, in copilarie, situatii in care s-au simt in pericol acolo unde nu ar fi trebuit sa simta vreodata pericol: acasa, in relatia cu cele mai apropiate persoane. Asta inseamna ca ne formam personalitatea in functie de felul in care suntem priviti de parinti, de felul in care suntem tratati, de ceea ce ni se spune ca suntem sau ca meritam sau ca am putea darui si primi. Este normal sa ne insusim credintele, convingerile dar si fricile, neputintele, confuzia celor care ne ingrijesc pentru ca viata noastra depinde de ei si daca nu ne conformam, apare senzatia ca ne punem in pericol. Si sigur ca o lunga perioada chiar am fi in pericol daca cineva nu ar avea grija de noi.
Mai tarziu, unii copii deveniti adulti incep sa vada obstacolele de care se izbesc ca fiind oportunitati care produc miscari interioare benefice pentru a-si schimba propria viata astfel incat sa fie mai aproape de ceea ce ei simt ca sunt si nu de ceea ce credeau ca sunt.Altii nu.
Pana la urma, cand devenim adulti, putem profita mai bine de liberul nostru arbitru si putem alege. Totusi, alegerea schimbarii nu se face mereu constient. Uneori, avem impresia ca functionam foarte bine, ca totul e….ok! Si da, un adult cu o trauma relationala (si nu numai) poate avea o viata perfect functionala. Insa la un moment dat un eveniment, o observatie, o privire sau o vorba va constitui un trigger pentru a ne aduce la suprafata ranile, ceea ce ne va coplesi fizic si/sau emotional, nu vom intelege ce se intampla, suferinta si durerea vor fi suficient de mari astfel incat sa apara tristetea, anxietatea sau depresia. Faptul ca internalizam si ne salvam prin mecanismele de protectie nu este suficient si astfel vine un timp cand, vrand-nevrand, ne vom confrunta cu ce am trait. Deoarece psihicul nostru cere vindecarea. Si se pare ca nu prea ajuta sa ascundem sau ingropam ceea ce am trait, pentru ca toate emotiile dureroase pe care le-am trait vor fi scoase la suprafata in situatiile de stres pe care le experimentam de-a lungul vietii.
Iar in relatiile de cuplu intalnim multe situatii de stres. E dificil sa te armonizezi cu celalalt, cu programul lui, cu dorintele lui, cu asteptarile, biortimul, preferintele, glumele si starile lui de spirit.Dar cel mai dificil in acest proces al cunoasterii este cand fiecare partener il priveste pe celalalt din perspectiva propriilor rani emotionale timpurii, cele care au produs, de exemplu, teama, confuzie, furie, dezamagire, neputinta.
Cand copilul experimenteaza o relatie insecurizanta, el nu poate dezvolta o structura psihica coerenta, nu se simte recunoscut, inteles si, evident,nu se simte in siguranta. Devenit adult , va pastra distanta fata de ceilalti pentru ca ii este teama sa se apropie fizic si emotional, va deveni mult prea centrat pe sine si neresponsiv la nevoile celorlalti.Daca parintele a fost inconsecvent sau intruziv, copilul va experimenta situatii cu mare potential anxios. Ca adult, se va agata cu disperare de celalalt si va cere nenumarate dovezi de iubire care, chiar daca vin, nu il vor face sa se simta iubit, traind cu teama ca va fi abandonat.Daca parintele este o sursa permanenta de teroare si dezorientare, copilul ar putea deveni si el dezorientat, iar ca adult se va infuria frecvent, nu va putea iubi si si nici socializa cu usurinta.
Desi am putea avea impresia ca numai cand e rau nu e de bine, totusi si cand e prea bine nu e de bine! Ma refer aici la parintii care isi pun copiii pe un piedestal, carora le spun ca nu mai e nimeni ca ei, ca fara ei ar muri, le daruiesc absolut orice, fac totul pentru ei. Desi poate parea de preferat sa fim tratati asa mai degraba decat sa fim umiliti, devalorizati, batuti, abandonati, totusi aceasta atitudine a parintelui transforma copilul intr-un adult care in relatiile sale, va avea o nevoie imensa sa fie mereu in centrul atentiei (iar cand uneori acest lucru nu se intampla, devine o situatie puternic stresanta ducand chiar la agresivitate din partea sa). Senzatia pe care i-o da partenerului, de “zeitate” ce trebuie iubita si adulata, il va determina pe acesta sa simta ca orice ar face nu va fi niciodata suficient, cu consecintele de rigoare.
In schimb, daca am avut parinti iubitori, responsivi verbal si non-verbal la nevoile noastre, atenti, implicati si pentru care noi am contat, dar care au stiut sa puna limite sanatoase, au explicat regulile si au fost deschisi si au negociat propunerile si dorintele noastre, atunci devenim adulti care stiu ca merita sa fie iubiti si care stiu sa dea, la randul lor iubire si respect, adulti care se apropie cu caldura, fara teama de a fi sufocati sau abandonati si fara teama de a depinde de altii sau altii sa depinda de ei, intr-un mod firesc si sanatos.
Cand intram intr-o relatie, noi de fapt speram. Speram ca partenerul va fi capabil sa vada la noi si ce nu avem, ca el va fi in stare sa ne umple golurile si ca ne va compensa imperfectiunile. Si cand incepem sa observam ca celalalt este un muritor ca si noi (si nu un personaj perfect, de poveste), ca si el asteapta acelasi lucru, atunci apare un sentiment inconfortabil – dezamagirea („nici de la el nu primesc”) . Si o data cu dezamagirea, reapare golul, insatisfactia, resentimentele, se stinge pasiunea, dorinta, se pierde chiar si prietenia. Goliciunea interioara este cu atat mai dureroasa cu cat ne-am imaginat mai mult ca dragostea si implinirea nu ne apartin si trebuie sa le gasim in exterior. Cand eram copii, aveam cu adevarat nevoie de dragostea celor apropiati pentru a ne sprijini, hrani, iubi neconditionat – toate acestea ca sa crestem si sa ne dezvoltam armonios.
Si chiar daca avem nevoie in continuare de recunoastere si afectiune, daca ne asteptam mereu ca ALTII sa ni le ofere in loc sa le gasim in noi insine, ramanem asemenea unor copii in relatiile noastre, adica intr-o mare iluzie cu titlul TU ESTI AICI PENTRU MINE!.
Aceasta nu inseamna ca, intr-o relatie de cuplu ca de altfel si in restul relatiilor noastre, nu mai trebuie sa fim atenti cu celalalt. De fapt, orice relatie de cuplu care functioneaza bine, are la baza increderea ca fiecare dintre cei doi, chiar daca mai si greseste, ramane o sursa de suport, sprijin, afectiune si acceptare.
Important este sa imi asum responsabilitatea pentru propria bunastare interioara, nu sa il fac responsabil pe celalalt pentru ea. Iar acest lucru se poate realiza daca amandoi ne stabilim propriile granite personale (care pot fi negociate pana la un punct astfel incat sa ne putem pastra un grad convenabil al autonomiei fara ca celalalt sa se simta respins sau neglijat). Cand exista conflicte, sa nu ma tem de “pedeapsa” si sa ma retrag ci sa incerc sa comunic deschis, sincer, autentic cu scopul de a gasi solutii, nu de a ramane in conflict. Incercarea si asteptarea de a-l schimba pe celalalt este sortita esecului, singura persoana pe care o putem schimba este propria persoana.
Daca totusi suntem singurii din relatie care incearca, intr-un mod cat mai corect si sanatos, sa transforme ce nu merge in ceva ce ar putea sa mearga, atunci inseamna ca relatia se poate termina. Relatia este formata din doua persoane, este o munca de echipa si daca doar unul munceste si celalalt nu, atunci echilibrul intre a da si a primi se altereaza. Nu exista o reteta pentru a ne recastiga increderea in oameni si mai ales in cel cu care traiesti sau te pregatesti sa traiesti. Este, mai degraba, o munca atenta si permanenta de a fi prezent, de a constientiza ce a fost si ce este, de a ne cunoaste mai bine, de a sti cine suntem si de a ne accepta asa cum suntem fara a ne opri din incercarea de a evolua si de a gasi cea mai buna varianta a noastra insine.